Select your Top Menu from wp menus
Bicicleta după ureche

Bicicleta după ureche

Un celebru banc, bun însă de spus la ore târzii din noapte, demonstrează cu prisosință cum răsturnând ordinea a doar două cuvinte, o glumă devine o înjurătură. Cumva acesta este modelul după care ideile și conceptele moderne și funcționale din occident devin înjurături atunci când ajung aplicate în România. Și asta nu de acum, ci de vreun secol, poate două.

Cel mai recent exemplu: haosul celor 5000 de vouchere de 500 de lei pentru bicicletă, acordate de Primăria Capitalei pentru bucureșteni, program suspendat la 2 zile de la lansare (!!) O magistrală eroare! Ca nenumărate alte forme fără fond – preluări de idei și de programe fără a le înțelege scopul, ori denaturându-l cu bună știință – și acesta va sfârși probabil în concluzia unanimă ori că în sine întreg conceptul este „o prostie hipsteristă”, ori în eternul „în România nu se vrea”. Realitatea este însă că acest concept modern al susținerii folosirii bicicletei în transportul urban a fost înțeles de PMB fix în gură ca cucul, cum bine spune vorba din bătrâni. Și a fost aplicat în consecință, cu rezultatul pe măsură.

În poza de mai sus este bicicleta mea. Mi-am cumpărat-o toamna trecută prin sistemul echivalent și funcțional din Marea Britanie al fiascoului reușit de PMB, „Bike to work”. N-am stat la nici o coadă, n-am depus nici o cerere scrisă, de fapt n-am scris cu pixul pe nici o hârtie. Și mai mult, nici statul, nici primăria londoneză nu mi-au dat nici un ban. Cu toate acestea, mi-am luat bicicleta cu 25% mai ieftin și încă în 12 rate fără dobândă. Magic, este?!

Cum se face că sistemul funcționează la Londra și eșuează lamentabil la București?

Întâi de toate esența conceptului este fluidizarea traificului rutier. De ce? Pentru că traficul rutier este scump pentru oraș: străzi, parcări, poluare, sedentarism (oamenii bolnavi costă societatea în ansamblu). Cum se fluidizează traficul? Convingând oamenii să folosească alt mijloc de transport decât autoturismul personal. De exemplu, bicicleta. Când e traficul cel mai aglomerat? La orele de vârf. Cine circulă pe străzi la orele de vârf? Angajații spre și de la serviciu. Bingo! Programul trebuie să fie pentru angajați, nu pentru toată lumea!

Bicicleta nu este o necesitate de bază, pe care statul să trebuiască să o subvenționeze ca un fel de ajutor social. Aceasta este prima diferență fundamentală dintre Londra și București: la Londra programul se adresează exclusiv celor angajați sau echivalenți PFA, în vreme ce la București s-a oferit practic pomană oricui. Din bani publici, desigur.

Mai mult, în abordarea de la București fix angajații sunt cei care nu vor ajunge la vouchere, pentru că cei care sunt agajați nu au timp să stea ore întregi la coadă pentru a depune o cerere, urmată probabil de alte ore petrecute la coadă pentru a ridica voucherul. Deci din start scopul programului nu este deloc atins.

A doua diferență fundamentală este că la Londra statul nu dă nici un ban! Repet, bicicleta nu este nevoie fundamentală, deci nu se pune problema ca primăria să ducă grija ca fiecare locuitor din oraș să aibă bicicletă. Cu totul altceva este grija normală a primăriei pentru ca fiecare să aibă de exemplu căldură iarna. În acest din urmă caz subvenționarea din bani publici are o noimă socială. La biciclete însă nu.

Ok, atunci cine plătește totuși bicicleta la achiziție în Londra? Firma unde lucrează angajatul! De ce? Pentru că și firma beneficiază de o reducere de taxe dacă face asta. Mai mult, până când firma recuperează contravaloarea bicicletei din salariul angajatului, banii dați de firmă pe bicicletă se deduc din impozitele datorate de aceasta către stat, similar TVA-ului. Simplu, nu?! Și evident că atunci când e simplu și logic, sistemul chiar funcționează, iar statul și primăriile nu dau nici un ban pentru asta.

Fiecare este încurajat astfel să își cumpăre propria bicicletă dacă își permite, parțial din proprii bani, parțial din propriile impozite, nu din impozitele altora! Iar firma este la rândul ei încurajată să susțină angajații care își cumpără biciclete, pentru că practic nu o costă nimic. Nu în ultimul rând, pentru stat și primării suma mică pe care renunță să o mai colecteze este astfel mult mai eficient cheltuită, pentru că achiziția de biciclete produce un efect mai mare în fluidizarea traficului și în scăderea poluării, decât dacă aceiași bani ar fi cheltuiți pe lărgiri de străzi, pe noi parcări și pe măsuri directe anti-poluare. Apoi și starea de sănătare publică se îmbunătățește, pentru că oricât ar fi de confortabil stresul din propria mașină, mult mai sănătoși sunt 10-20km pe zi pe bicicletă.

Nu în ultimul rând, la achiziția prin acest sistem, odată cu bicicleta este obligatorie și achiziționarea echipamentului de protecție (cel puțin cască), deci implicit crește și siguranța rutieră.

A treia diferență fundamentală între cele două sisteme este operarea cu hârtie în locul sistemelor electronice. În țara care nu încetează să se laude cu cea mai cosmică viteză de Internet din Europa, ba chiar din lume, autoritățile și chiar numeroase firme private continuă să fie îngrozitor de legate de documente de hârtie. Ba încă și de ștampile, chit că ele nu mai sunt teoretic necesare de mai bine de un an. Pare că funcționarul public din România nu se simte bine să proceseze mailuri în liniște, dacă la ghișeu nu se apleacă cineva să-i vorbească printr-o ferestruică meschină. Pentru că interfonul minune oricum nu funcționează.

Mai mult, emițând vouchere în locul unui sistem de compensare cu impozite și făcând aceste vouchere accesibile în număr limitat „primilor veniți”, inevitabil PMB crează o piață neagră a voucherelor pentru biciclete. Foarte probabil mulți dintre cei care au stat la coadă și au luat câte un voucher de 500 de lei, nu pentru că le-ar trebui, ci pe principiul că „dacă-i gratis, eu de ce să nu iau?”, le vor revinde ulterior către cei care chiar au de gând să-și cumpere bicicletă, dar care nu au avut timp să stea la coadă. Și cu siguranță că site-urile de anunțuri se vor umple de vânzări de vouchere pentru bicicletă la prețuri de oricât între 100 și 300 de lei. Va apărea practic o altă piață nefiscalizabilă, creată de însăși Primăria Generală a Municipiului București.

Nu știu dacă voucherele sunt nominale, dar chiar și de ar fi, asta doar l-ar mai costa pe vânzătorul de voucher un drum la magazinul de biciclete alături de cumpărător, pentru ca cei doi să fie de față împreună la achiziția bicicletei. Asta dacă magazinelor de biciclete din București chiar le va păsa dacă numele și seria de buletin de pe eventualul voucher nominal vor corespunde cu persoana care le dă banii pe bicicletă. Cel mai probabil nu.

Desigur, se va inventa poliția voucherelor, se vor face descinderi, razii și se vor lansa acuze dure la diverse adrese, în final acțiunea costând mai mult decât beneficiile produse, dar mai ales eșuând să producă singurul efect scontat: mutarea la orele de vârf a măcar câtorva mii de bucureșteni din mașina personală pe bicicletă în drumul lor spre și de la serviciu.

Și uite așa, un concept logic și de efect în occident va sfârși prin a deveni o altă nouă înjurătură la București. Superb!

About The Author

Related posts